|
A fost odată ca niciodată...
Ca orice legendă surprinzătoare şi această povestire are partea ei de adevăr, bine ascuns, ocultat... Acei care se vor recunoaşte ca ascunzînd informaţii asemănătoare cu rîndurile de mai jos sunt rugaţi cu insistenţă să le popularizeze! Oricînd neamul românesc poate avea parte de un nou Petre Ispirescu sau Ion Creangă!
Poartă diferite denumiri, funcţie de arie geografică şi limbă - căpcăuni (de la denumirea veche cap-cani), uriaşi, tatinii (titanii, după Homer), gugani (locuitori ai Culmii Gugu - în Retezat), giganţi, ciclopi (locuitori mitici ai Pontului Euxin, apreciaţi pentru realizări arhitectonice megalitice, după Homer), aloizi (după numele gigantului Otus din legendele greceşti) – este vorba de aceeaşi rasă humanoidă, dar de dimensiuni gigantice, preistorici locuitori ai Pămîntului. Mitul acesta a fost transmis atît prin tradiţia orală, cît şi prin lucrările unor Homer, Herodot, Aristotel, Densuşianu, Victor Kernbach, R. Vulcănescu, etc. – ajungînd povestit şi repovestit pînă în zilele noastre.
Cel mai important fapt este că s-au găsit şi sunt găsite în continuare, de către arheologi, dovezi palpabile ale existenţei acestor fiinţe mitice, o dovadă că legendele şi miturile pot suplini cu uşurinţă paragrafe nescrise ale istoriei mileniilor trecute.
Un cortegiu de uriaşi trece prin codrii ducînd cu ei lumina soarelui. Undeva trebuie să oprească, trebuie să ridice o înaltă cetate. Locul este ales între Tisa şi Mara, între Iza şi Vişeu. Cingălău, stăpînul cetăţii, trăieşte bucuria deplină a puterii; în zorii zilei se naşte unica lui fiică, fiica soarelui, Rozalina. Apele izvoarelor clipocesc în linişte. Ţara uriaşilor pare veşnică, pînă cînd, de sus, din ceruri, i se pecetluieşte destinul. Cingălău va rămîne singur. Rozalina se va mărita cu un pui de om şi de aici seminţia maramureşenilor va dăinui cît veacurile.
E povestea lui Cingălău, bătrînul înalt cît Pietrosul, dar cu suflet de copil, care îşi plînge drama dispariţiei stirpei sale şi a lumii în care şi-a petrecut nenumăratele veacuri din lunga viaţă. Cîndva un nărăvaş adolescent ce dobora cu buzduganul stelele de pe cer pentru a le înşira la gîtul femeii iubite, Cingălău a fost sortit să devină ultimul dintre uriaşi, binecuvîntat de Dumnezeu cu un urmaş - frumoasa Roza Rozalina (var. Ruja Rujalina):
..............................................
Si din tot neamul viteaz,
Cu cap mic, la minte treaz,
La trup ca munţii cei 'nalţi,
Sezînd pe vîrf de Carpaţi,
Toţi piereau, fraţi după fraţi,
Nefiind de vremi iertaţi.
Şi din tot neamul cel stins
Ce n-a fost nicicînd învins,
Numa' unul uriaş
Mai rămase ca urmaş.
Un moşneag ce dăinuia,
Mai bătrîn decît vremea,
"Cingălău" se poreclea.
Mîndră fetiţă avea,
Ca bradul de mititea,
Rozalina se numea.
Cingălău tot stăpînea,
Pînă unde se vedea.
Toată Mara şi Iza,
Tot Vişeul şi Tisa.
Ştiindu-şi ursita, aceea de a întemeia un nou neam care să stăpînească văile şi codrii Maramureşului, cei doi aşteaptă ca pe jar sosirea piticilor conduşi de căpetenia daco-romană Turda Robonban (Eu sunt Turda Robonban/Din neam de dac şi roman/Din Roma venii mai an/Chiar cu bădiţa Traian...). Cînd într-o zi uriaşa Rozalina se întoarce de pe malul Izei cu poala rochiei plină de făpturi minuscule culese de prin iarbă nu-şi putea imagina cît de aproape se afla de soroc. Doar bătrînul Cingălău a înţeles într-o clipă că i-a sosit vremea. Toată suflarea, cu mic cu mare, s-a pregătit de nefireasca nuntă dintre degeţelul Robonban şi mîndra Ruja-Rujalina, cea atît de înaltă, că putea ţine pe umeri cerul. O Cîntare a Cîntărilor Maramureşeană.
Cetatea Cingălăului este o creaţie scrisă în stihuri populare de profesorul Ion Biltiu-Dancus (1892-1952), pierdută după moartea autorului şi regăsită în urmă cu 2 decenii de cunoscutul folclorist maramureşean Pamfil Biltiu. Legenda versificată a uriaşilor care au locuit înaintea noastră Ţara Maramureşului e captivantă, te fură de la primul pînă la ultimul rînd.
CETATEA ARGEDAVA
Platoul Nucetului măsoară 160 m lungime de la Nord la Sud, 120 m lăţime de la Est la Vest şi are o înălţime de 20 m. Fortificaţiile sunt amplasate în partea de Sud-Sud-Est şi Vest-Sud-Vest de Nucet. Promontoriul Nucetului are 6 niveluri de civilizaţie, fiind locuit neîntrerupt pînă în zilele noastre. Nucetul este numai creştetul unui complex de cetăţi getice întinse pe o rază de cel puţin 17 Km, de la Grădinari - Ogrezeni şi pînă la Adunaţii Copăceni, puternice fortificaţii construite pe structurile străvechi ale unor aşezări, ale căror datare depăşeşte 10.000 de ani, socotiţi de la anul de graţie în care scriem aceste rînduri, adică 2002 conform calendarului creştin.
Studiate în teren, movilele de astăzi se dovedesc a fi Rovinele “din cîmpii“ la care face referire Mihai Eminescu, fortificaţii pe linia Argeşului, folosite mii şi mii de ani ca linie de apărare a Ţării Zeilor, în spatele Okeanului Potamos, pe direcţia Centrului Spiritual al Ţării.
Aici identificăm, şi noi, desfăşurarea bătăliei de la R-vine a lui Basarab Mircea zis “Cel Bătrîn”, tot în aceste locuri şi Mihai Voevod Pătraşcu fiul Teodorei – Basarab, zis “Cel Viteaz” – Reunificatorul, şi-a concentrat forţele armate împortiva invadatorilor străini la Ogrezeni, unde şi-a format “ogreziile”, adică batalioanele, iar la Gorneni, în apropiere, a fost dat semnalul de luptă.
"[...] Popeşti-Nucet este cercul de foc al arheologiei noastre. Vizionările din teren ne-au demonstrat stadiul avansat de ruină în care se află cetatea, răscolită de săpături haotice, total neprotejată împotriva intemperiilor, lăsată la voia întîmplării şi a hazardului. Observaţii atente în teren au scos la iveală “borne”(!) de ciment recente, adică însemne ale “arheologilor”, care se pregătesc ca în vara asta să-şi continue “opera ştiinţifică”. Mai mult, cunoaştem de la localnici, care amabili ne-au destăinuit interesante lucruri (spre ştiinţa cititorilor, îi indemnăm a merge în teren şi a se convinge personal), următoarele:
- Nucetul şi toate Rovinele de pe aliniamentul Grădinari-Ogrezeni-Adunaţii Copăceni au fost ridicate de “uriaşi care au cărat pămîntul cu poala”;
- Nucetul este numai creştetul Argedavei, cetatea de scaun a lui Burebista, decapitat în satul Buda, din apropiere, în anul 44 i.e.n., 5464 ani socotiţi de noi, luînd ca referinţă inscripţia de la Biserica Curtea de Argeş, de pe mormîntul lui Neagoe Basarab, unde marele domnitor ne arată că a săvîrşit această mănăstire în anul 7025, informaţie care actualizată, dovedeşte că astăzi suntem în anul 7510;
- înainte de al 2-lea război mondial au fost aduşi în Nucet mai mulţi deţinuţi păziţi de militari, care au fost puşi să sape în cetate;
- săpăturile arheologice au reînceput în anul 1946, dar cu mai mare intensitate din 1950 pînă în 1954, cu o largă asistenţă internaţională. La aceste săpături au fost folosiţi localnici sub pază, ca muncitori cu ziua la săpat, plătiţi cu… 8 lei pe zi. Copiii săraci erau folosiţi la strîngerea şi curăţarea diverselor obiecte dezgropate, precum şi a unor oseminte de oameni … uriaşi, apreciaţi de localnici ca avînd o înălţime de peste 5 m. Astfel, au fost deshumate din Nucet, de la Necropola Zeilor, din vestul cetăţii, scheletele a peste … 80 de uriaşi.
Această din urmă informaţie am găsit-o şi la Măriuţa, altă cetate geto-dacă, in urma discuţiilor purtate cu un localnic ce a sapat acolo. Localitatea Măriuţa este în judeţul Călăraşi, fiind deshumate acolo trei schelete de uriaşi, dintre care unul fără cap. Săpăturile au fost coordonate în acest punct arheologic de profesorul Simon Mihai, dispărut [dintre cei vii] în 1990, în condiţii neclare;
- “Arheologii” din Argedava”, cu mîinile la spate, vorbind cînd în româneşte, cînd în nemţeşte”, au pus copiii săraci, în special fetiţele, să spele “ciotoaiele şi căpăţănile ale mari”, după care micuţii erau puşi să le bocească. Întrebaţi de localnici,”arheologii” le-au spus că acei uriaşi sunt…Jidovii (!?). Aşa ne-au relatat octogenarul orb Manolache Manole, Ghencea Ioana şi Ghencea Marin din satul Popeşti, participanţi la săpăturile arheologice.
"Eu am început să sap aici în 1947 cu echipa de arheologi. Ei au angajat vreo 30 de oameni din sat. Aveam atunci vreo 18 ani, eram cel mai tînăr, şi m-am dus pentru că ne dădeau 400.000 de lei pe zi. Puteam să cumpăr cu ei doar un kilogram de mălai. Era sărăcie la acea vreme. Odată, după ce am săpat la o adîncime de patru metri, am găsit o glavă (craniu - n.r.) foarte ma re, cam de vreo două sau trei ori cît al unui om. Le-am spus arheolo gilor. Seful era atunci Dinu V. Rosetti. Ne-a trimis imediat aca să pe noi, sătenii, şi au săpat doar ei. Oasele le-au pus într-un camion cu prelată. Unde le-au dus, nu ştiu. Am săpat aşa timp de trei ani şi am mai găsit uriaşi. Să zic aşa, aveau vreo patru metri lungime. Cînd găseam oasele, arheologii ne trimiteau a casă, să nu ve dem noi ce e acolo. Dar noi ve deam, că nu eram orbi. Si uite aşa am dezgropat uriaşi cu mîna mea în 1950", a spus Ioniţă Florea.
Din partea de nord-est a cetăţii a fost ridicată cu macaraua o placă foarte mare de andezit avînd desenat pe ea… soarele (in ce muzeu a fost oare expusă?), iar din partea de est a cetăţii au fost ridicate cca. 6 vetre de cult şi stîlpii unui calendar geto-dac (unde sunt aceste obiecte?). Desenul unei vetre de cult este prezentat sumar de Mioara Turcu în Cetăţi geto-dacice în Cîmpia Munteniei.
O cantitate însemnată de monezi de toate tipurile a fost descoperită cu ocazia săpăturilor, ponderea deţinînd-o cele de argint.
Ulcelele pline de argintărie găsite de localnici erau recompensate cu “un ban pentru ţuică”. Aşa după cum dovedesc urna de incinerare şi ceşcuţa găsită în interior, cultul înmormîntării practicat la un moment dat în cetate era cel al incinerării, dar osemintele găsite demonstrează că, cu mult timp înainte de practicarea incinerării, înhumarea era ritualul acestor oameni ...uriaşi.
De o parte şi de alta a Argedavei se întind mai mult de 7 cetăţi getice care comunică între ele printr-un tunel subteran, îndelung căutat. Din cercetările noastre a rezultat că în partea de est a cetăţii, unde în anul 2000 a săpat în mare grabă arheologul Nona Palincas, s-a descoperit un tunel care porneşte din Nucet către pintenul pe care este aşezată biserica şi cimitirul, tunel aflat la cca. 17 m adîncime. Tunelul cu pricina a fost declarat …fîntînă şi acoperit urgent cu pămînt luat din alt loc.
În faţa Nucetului, către rîul Argeş, două balastiere scot la iveală trunchiuri de copaci carbonizate, de dimensiuni impresionante, semn al existenţei, în trecut, a unei mari zone verzi feerice. Edenul?
Toate Rovinele adăpostesc palate subterane legate între ele, ce întrec în măreţie orice cetate sau complex de cetăţi găsite pînă acum în Dacia. Recentele excavări duc la completa distrugere a Nucetului. Acest deznodămînt “planificat din neştiinţă” trebuie evitat cu orice preţ." (Alexandru Stănciulescu Barda)
În Tangîru, la aproximativ 15 kilometri de Popeşti, se află o altă ridicătură de pămînt, tot o fostă cetate dacică, atestată arheologic.
"Măgura asta a fost făcută de jidovi, de uriaşi. Aşa spun poveştile din bătrîni. De aici pînă dincolo de Teleorman o să vedeţi asemenea măguri (movile - n.r.) făcute de uriaşi", ne-a spus Ion Ene, de 71 de ani, din comuna Tangîru, judeţul Giurgiu.
Ca o culme a ironiei şi secretomaniei, una din puţinele dovezi palpabile ale existenţei uriaşilor se mai află în curtea unei femei de peste 80 de ani numită Utza din satul Corbii de Piatră-judeţul Argeş, sub forma unui schelete parţial (talpa, piciorul-partea din spate, coapsa şi capul) de 2.5 m.
CICLOPII DIN M-ŢII BUZĂULUI
Se zice că trăia cîndva, ascuns într-o văgăună a Ceahlăului, un căpcăun. El era o mare năpastă pe capul oamenilor căci ademenea fetele tinere, le ducea pe platoul muntelui şi le transforma în stane de piatră cu înfăţişări ciudate.
Într-o zi, un gospodar din Vatra Călugărenilor (localitate din zonă), a cărui fată fusese răpită în ajun de căpcăun, i-a convins pe ceilalţi oameni din sat să se înarmeze cu topoare, coase, paloşe, buzdugane şi să se aşeze la pîndă în Gura Bistricioarei, pentru a-l răpune pe căpcăun. Şi ei aşa au făcut.
Din vîrful muntelui însă, căpcăunul i-a zărit şi, furios, s-a tot gîndit cum să-i distrugă pe răzvrătiţi. Odată cu căderea nopţii, el a dezlănţuit o furtună teribilă apoi, cînd potopul era în toi, a smuls din creştetul Ceahlăului o stîncă uriaşă şi a pornit cu ea în zbor să o prăvălească peste satul răzvrătit. Dar duhul cel bun al muntelui Ceahlău, pe care oamenii locului şi l-au închipuit întotdeauna ca pe un moşneag albit de ani, s-a prefăcut într-un voinic chipeş şi, călăre pe un cal înaripat, a pornit după căpcăun. Urmărirea a fost aprigă, vicleanul căpcăun făcînd tot felul de mişcări înşelătoare, doar doar o reuşi să ajungă deasuspra oamenilor să slobozească bucata de munte pe capetele lor. Mai abil, duhul Ceahlăului a reuşit să lovească cu spada peste ghearele căpcăunului şi uriaşa stîncă a căzut în afara satului, pe malul Bistriţei, acolo în locul unde o vedem şi astăzi. Piatra Teiului (sau Piatra Dracului, cum mai este denumită de către localnici)
MEGALIŢII DE LA CETĂŢUIA
"Încă din 1912, istoricul Virgil Drăghiceanu remarcă importanţa preistorică a sitului Cetăţuia, prin prezenţa megaliţilor de tip "pierres branlantes" (pietre vrac), sau cu formă de leu, a urmelor săpate în stînci, ce făceau legătura cu "Tronul lui Voda", care este un promontoriu la sud-est de biserica rupestră. Pe peretele unei mici peşteri, alăturate intrării acestei biserici, apar striuri incizate din Epoca Bronzului.
Că la Cetăţuia a fost un sanctuar predacic o arată şi alte semne sacre, săpate în piatră, cum ar fi tridentul, zvastica şi două perechi de tălpi pe o potecă de piatră, toate regăsindu-se şi în iconografia preistorică descoperită în vestul şi în nordul Europei.
Stîncile de la poalele cetăţii par a fi fost azvîrlite de uriaşii care mişună prin legendele locale. Se spune că aici s-au descoperit şi schelete de uriaşi, dar, ca şi în alte zone ale României, nimeni nu ştie unde au fost duse." (Alexandru Stănciulescu Barda)
ALTE DOVEZI
Pe malul lacului Cernica,în Căldăraru au fost descoperiţi uriaşi, ridicîndu-se ulterior acolo un monument. Denumirea acestor uriaşi este de “novaci”, fiind descoperite femururi, maxilare.
În judeţul Teleorman există o localitate, Ciolăneşti, care îşi trage numele de la faptul că în zonă au fost descoperite cu sute de ani în urmă nişte oase uriaşe de oameni (ciolane).
În România, schelete de uriaşi au mai fost descoperite la Polovragi, în mai multe etape de săpături, finalizate până în 1994, la Cetăţeni, două schelete, deshumate în 2005, din dealul de sub mănăstirea Negru Vodă. Acestea au dus la descoperirea unor oseminte umane şi de animale în peşteri din România. Mandibula omului numit Ion, veche de 40.000 de ani, cu siguranţă nu este întreagă, la fel cum e şi craniul lui Vasile (un pic mai tînăr). Nu s-au continuat cercetările.
Din Pantelimon - Lebada, în octombrie 1989, au fost scoase 20 de schelete de uriaşi.
MUNŢII BUZĂULUI - BOZIORU
În M-ţii Buzăului, d-l Vasile Rudan a participat la exhumarea unor schelete cu înălţimi cuprinse între 2,4 – 2.5 m. "Faptul că în urmă cu 200 – 300.000 ani şi până relativ recent, acum 30.000 ani, planeta întreagă a fost locuită, cel puţin în insule izolate, de persoane mai înalte decît noi, este de necontestat, deoarece scheletele sunt de tip humanoid şi nu de tip tarsieri (maimuţe)." (Pavel Corut)
Scăieni este o aşezare străveche situată în M-ţii Buzăului, atestată ca obşte moşnănească pe la 1600. Sătenii spun că, în vremurile de demult, pe cînd zmeii se băteau prin fundăturile pădurilor, acolo fusese o „aşezare tătărască“, adică locuită de uriaşi. Necropola acelui sat, pierdut în negura timpului, este plină de schelete umane ce măsoară în jur de 2,40 m. La Scăieni, necropola de uriaşi a fost descoperită de localnici, în 1985. Au fost scoase două schelete, dar situl nu a fost niciodată cercetat.
Cercetatorul Vasile Rudan, care a semnalat faptul că "poveştile" oamenilor din comuna Bozioru despre uriaşii care au locuit pe acele meleaguri au şi dovada concretă: o necropolă cu schelete de uriaşi. Aceasta a fost descoperită întîmplător, în urmă cu peste 20 de ani, cînd s-a hotărît ca în Scăieni să se planteze o livadă de meri. Săpînd pe o colină, sătenii au descoperit schelete uriaşe, măsurînd în jur de 2,40 metri, chiar mai mult. Dragoi Ilie, unul dintre cei care au lucrat atunci la livada de meri, ne duce la faţa locului. Pînă la "culmea" unde fuseseră plantaţi pomii, coborîm în pantă abruptă, pe o uliţă înecată de noroi. Odată ajunşi, nea Ilie ne arată întreaga livadă, care acum nu mai rodeşte: "Peste tot sunt mormintele uriaşilor. Făceam gropi, să plantăm puieţii, cînd dau de o căpăţînă de om, mare cît un dovleac de prăsilă.. Nici că mai văzusem aşa ceva. Ne uitam toţi cruciţi. Sap mai departe şi dau şi de nişte oase de la picioare, cît aracii de vie.
Au găsit multe morminte. Unde săpau, dădeau de ele. Au scos doar cîteva, restul le-au lăsat să se odihnească în pămînt, săpînd rîndurile în aşa fel încît să le ocolească. Erau numai schelete? „Şi cioburi“, ne lămureşte nea Ilie. Adică fragmente de olărie. Nu a suscitat interes autorităţilor sau arheologilor? „Păi, în plan era să se planteze livada. Am strîns scheletele şi cioburile şi le-am predat, au fost duse la muzeu, am auzit că au ajuns la Bucureşti. Au fost şi măsurate. Aveau în jur de 2,40 metri“. De atunci, nimeni n-a mai dat importanţă necropolei de uriaşi, de parcă ar fi fost ceva obişnuit, la ordinea zilei. Pentru sătenii din Scăieni, chiar nu mai reprezintă o curiozitate. S-au mai mirat ei la prima recoltă de mere. „Deşi erau un soi obişnuit, fructele s-au făcut mari cît nişte pepenaşi. Ne-am gîndit că din cauza uriaşilor îngropaţi aici“. Ilie Dragoi se oferă să sape, să ne arate şi nouă un schelet, dar trebuie să urce iar uliţa aceea abruptă, sa ia de acasă o lopată, un harleţ. Cînd să plece, se întunecă din senin şi începe un vînt aprig ce ne dă fiori. Locul devine parcă o imagine din filmele cu strigoi. Mai teamă ne e de drumul desfundat care coboară în Bozioru. Dacă începea ploaia, aveam şanse să rămînem pe acolo. Renunţăm şi, cum ajungem la drumul principal, vremea se îndreaptă la fel de brusc. Vîntul se opreşte şi apare soarele. Ce să fi fost asta? „Nimic“, ne linisteşte nea Ilie. „Aşa e pe aici“.
Moşnenii constituie o populaţie foarte veche, organizată mai întîi pe familii, apoi în obşti, care, în timp, a dat cele mai vechi familii de nobili autohtoni. De moşnenii stabiliţi în partea superioară a rîului Buzău pomenesc şi cronicarii antici. Pliniu îi numea mossyni, Strabo le zicea mossynoeci şi-i localiza lîngă ţinutul colchilor (astăzi Colţi, în vecinătatea ţinutului vechilor moşneni). Locuinţele lor de lemn aveau o particularitate anume. Erau foarte înalte şi aveau formă de turn, denumite astăzi „cule“. Ele erau construite din trunchiuri întregi de copaci, tăiaţi la o margine de pădure. „Talpa“ turnului sau fundatia era formată din primii patru copaci doboraţi - cărora din tăiere li se dădea direcţia de cădere - sub care se aşezau pietre mari. Şi astăzi sătenii din Scăieni păstrează acelaşi mod de construcţie a temeliei, fără să se respecte canoanele străvechi, pentru care era nevoie de o forţă deosebită, pe care numai uriaşii o aveau. Familiile de moşneni au dat cei mai buni căpitani lui Negru Vodă, enigmaticul erou despre care există o mulţime de legende, dar care nu a fost identificat. Se spune că acest Negru Vodă avea şi el o înălţime impresionantă, judecînd după „scaunele“ sale săpate în stînci, pe culmile munţilor din zonă. Moşnenii (sau muntenii cum li se spune astăzi) erau păstrătorii multor „tainiţe“.
Fiind o zona des călcată de triburi cotropitoare, moşnenii organizaseră un sistem foarte eficient de apărare, bazat pe puncte de supraveghere aşezate pe cele mai înalte culmi, tuneluri subterane care ieşeau în peşteri cu galerii mari, unde se puteau adăposti sătenii cu vite cu tot şi pîlcuri de călăreţi care ştiau cum să răsară ca din pămînt asupra năvălitorilor şi să dispară apoi ca înghiţiţi de ceaţă. Reţeaua de „tainiţe“ folosite de moşneni şi de căpitanii lui Negru Vodă era foarte veche, după cum reiese din „Legendele plaiului“, povestiri din bătrîni culese de Ilie Mandricel, profesor de română în comuna Bozioru. „Două subterane construite sub nişte stînci enorme datează de pe vremea tătarilor“. Vom vedea despre care „tătari“ este vorba. Pentru vechii locuitori, ascunzătorile ideale erau aşezările rupestre şi pădurile seculare, dintre care pădurea Tainiţa, de pe muntele cu acelaşi nume, era cea mai sigură, fiind şi astăzi foarte greu de străbătut. Aici se află Stîlpii Tainiţei, „stîlpi colosali de piatră care se ridică în formă de coloane în mijlocul pădurii inaccesibile“ şi care nu au putut fi cercetaţi, deoarece nu se poate ajunge pînă la ei. Cine a săpat tunelurile prin piatră dură, cine a ridicat acei stîlpi în inima pădurii, cine a sculptat pe stînci, la mari înălţimi, „scaunele“ domneşti? Toţi oamenii spun că tătarii. Dar nu poporul de năvălitori, ci „ceilalţi“, care au trăit mult înaintea moşnenilor şi de la care aceştia au preluat multe obiceiuri. Locurile unde se descoperă vestigii ale acestei civilizaţii preistorice sunt numite în popor „sălişti tătărăşti“. Cum este şi Siliştea Scaienilor.
Herodot amintea de unul dintre cele mai glorioase şi nobile triburi ale vechimii: teutarii, cărora le mai spunea şi tartari sau tatani. Din aceste denumiri derivă „tătarii“, cu înţelesul de „tătani“, străbuni, neavînd nici o legăură cu tribul nomad care a apărut în istorie multe secole mai tîrziu. Acelor „teutari“ străbuni li se atribuie tumulele (movile ţuguiate din pămînt, care indică morminte) şi fortificaţiile munţilor Carpaţi, acele ziduri ciclopice ce se întind pe culmile muntoase, ale căror ruine se văd şi astăzi între Turnu Roşu, Sibiu, Miercurea, Sebeş, Orăştie, Haţeg, Vulcan şi-n munţii Buzăului. Peste tot unde se găsesc aceste fortificaţii, împreună cu cioburi de vase purtînd simboluri stranii, oamenii spun că acestea au aparţinut uriaşilor sau tătarilor străvechi. Homer relatează că aceştia erau „favoriţii zeilor“ şi că îi întreceau pe toţi în înalţime, forţă şi frumuseţe“, de aceea erau dăruiţi cu o viaţă mai lungă decît toţi ceilalţi oameni. Ei au fost cei dintîi care au ridicat altare zeilor, iar aceste mese pentru ofrande erau enorme. Tot ei au fost cei care au înălţat dolmene şi menhire şi au confencţionat cel mai frumos cizelate unelte din piatră. Aristotel le atribuie cele dintîi construcţii sub formă de turnuri şi fortificaţiile ciclopice de apărare, ridicate pe culmi.
JIDOVII PREISTORICI
Au rămas legendele uriaşilor porecliţi "Jidovi", nu se ştie de ce, peste tot în zona de sud a Munteniei. La sud de Popeşti există o vale care se întinde de la Olt pînă la Giurgiu. Legenda spune că un uriaş, pe nume Novac, cel mai renumit dintre toţi, s-a luptat cu un balaur care le făcea rău oamenilor. Simţindu-se învins, balaurul a fugit şi a lăsat o dîră pe pămînt. Aceasta este "Brazda lui Novac".
Potrivit lui Alexandru Stanciulescu Barda - „jidovii“, de care vorbeşte tradiţia populară, ar fi o amintire a cazarilor, ramură a tătarilor. Aceştia, situaţi în nordul Mării Negre, cunoscuseră mozaismul prin secolul al VIII-lea, iar în secolul al XIII-lea, în vremea marii invazii tătare, ar fi venit prin părţile Subcarpaţilor Meridionali şi, din loc în loc, şi au făcut întăriri vremelnice, de unde făceau incursiuni şi jafuri în rîndul populaţiei din jur. De la aceştia ar proveni şi toponimele destul de des întîlnite în Muntenia, Oltenia şi chiar în Banat: Jidovini, Jidova, Jidava. Jidovişte şi Jidoştiţa. Documentele în discuţie ne întăresc convingerea că ipoteza încetăţenită încă de la începutul secolului nostru este discutabilă. Mai mult, pun într-o nouă lumină problema respectivă. În dicţionarele limbii române, una din variantele explicative ale termenului de „jidov” este acela de „om uriaş, robust, zdravăn, bine legat“. Echivalenţa menţionată de noi, mai sus, răspunde tocmai acestei explicaţii. Şi intervievaţii din secolul al XIX-lea înţelegeau prin „jidov“ un om uriaş, plin de curaj.
Orice neam antic şi păgîn e identificat de fantasia populară cu uriaşi ai trecutului (Lazar Saineanu-asistent al lui Bogdan Petriceicu Haşdeu).
Potrivit arheologului Traian Popa, în urmă cu cel puţin 7000 de ani în bazinul Vechii Europe s-a stabilit o civilizaţie de oameni foarte înalţi comparativ cu media populaţiei băştinaşe, lucrători ai pămîntului (li se atribuie folosirea plugului de fier), dar “în stare să mute munţii din loc” sau “să arunce cu stînci” cînd se mîniau. Cercetătoarea Marija Gimbutas denumeşte această civilizaţie “populaţia kurganelor”, o populatie indo-europeană nord pontică în expansiune. Aceştia aveau o ideologie de castă ce atrăgea stratificarea accentuată a societăţii, o societate războinică şi violentă, cu oameni ce venerau zei ai cerului senin şi puterea armelor.
Alfel spus, civilizaţia autohtonă veche europeană, o societate egalitară matrifocală (cu rol predominant al femeii în societate), orientate spre spiritual paşnic s-a amestecat cu cea indo-europeana de tip virifocal (cu rolul predominant al bărbatului în societate), precursori ai populaţiilor europene aşa cum s-au cristalizat pînă în zilele noastre.
Se trage concluzia că asocierea “jidovi-uriaşi” a intrat în cunoaşterea populară cu referire şi la orice om vremelnic venetic (cei străini de locul unde se stabilesc), invadatori, populaţii migratoare etc.
Asocierea pare cel puţin stranie, dacă parcurgem “mitul jidovului rătăcitor” – veşnicul călător silit de cei de-un leat cu el să plece din vatra de origine, să parcurgă un drum iniţiatic şi să se întoarcă mereu la origini fără putinţa de a rămîne printre ai săi!
Toate acestea sunt descoperiri arheologice uimitoare legate de trecutul oamenilor preistorici, de legende şi mituri, transmise pînă în zilele noastre pe papirusuri scrijelite de un scrib purtînd în el misiunea sacră de a transmite peste veacuri frînturi de civilizatie.
Bibliografie
Ion Biltiu Dancus, culegere de texte populare
Lazar Saineanu, "Basmele romane"
Alexandru Stanciulescu Barda, interviu
- cotidianul "Ziarul"
- cotidianul "Libertatea"
- revista formula "AS"
- emisiunea "Uriasii au tunel secret in Bucegi", Acces Direct - Antena 1
- forumul www.octogonul.myforum.ro
- http://ziare.zaraf.ro/articol15298/URIASII-DIN-SCAIENI.html |
